Cu stramb

Duminica, 16 noiembrie, 10:45...

...incredibil de somn pentru o dimineata proaspata. De fapt, nu chiar incredibil din moment ce in ultimele doua zile am dormitat din picioare, iar azi-noapte m-am foit cu succesc intre pernele sufocante. Cica atunci cand esti prea obosit nu poti dormi...as adauga o completare, atunci cand ai ganduri de insirat si problele de ordonat, efectul tot de nesomn este.
Trezirea matinala. Ochii abia pot ramane deschisi din pricina usturimii; bietii de ei, s-or fi invatat cu lumina si se tem de intuneric, nu-l mai recunosc si fug de el. Mai departe, membre inerte care s-or fi saturat de miscare; totul presupune foiala, efort, chiar tot. Continuam cu buze uscate si gatlej desertizat. Nu sunt bautoare infocata, de la calorifere mi se trage...este prea cald. Stau cu toate geamurile deschise si cu vase cu apa pe calorifer, macar niste mici nori de vapori sa fie...Mai avem, tot din sfera fizicului, un spate stramb, care-ar parai la fiecare miscare, un gat pe jumatate teapan, o combinatie de bunica dusa la sapa si un android de piatra.
Din fericire, toate cele de mai sus, nu sunt prea importante. Ceea ce chair te bazaie in somn sunt tampitele de ganduri sucite care se opul cu tarie unei sortari logice. Nu vor si pace...sunt strambe, dupa o noapte de nesom, atat am inteles, ca-s strambe. Si cum ale mele sunt, stramba sunt si eu cu ele.
...si pentru un motiv hilar...

ciorna 2

Parca-i 10-11 astazi...cu siguranta este marti.
Trezirea de prea devreme dar cu rezultate favorabile pentru niste intentii ce nu credeam ca vor iesi corect. Eram aproape sigura ca le voi distorsiona de nimeni nu va mai pricepe o iota. Hmm, exprimare iarasi, asa cum imi e caracteristic, ambigua. Pe scurt, am reusit sa explic unor copii ce nu stiau prea bine care-i diferenta dintre poezie si dramaturgie, ritmurile. Da, sunt foarte mandra de asta realizare a mea. Eu cand am fost de varsta lor n-am inteles de la inceput, dar poate eram... sau oi fi ramas, mai grea de cap.
Sa revenim la ceea ce m-a determinat sa scriu, ce altceva, decat o frustrare. Probabil ma asteapta nevroza la o plimbare de toamna din moment ce frustrarile au facut pariuri referitoare la sanatatea mea mentala.
Intreaga zi mi-am petrecut-o facand altele, diverse tocaturi de frunze ofilite la maidanezii prea bine ingrijiti sau alte diverse preocupari semi-intelectuale, asa ca, asteptam si eu cu mai mult sau mai putina nerabdare o amarata de vibrare a telefonului. Da, telefonul vibreaza pentru ca imi displace profund sa aud tot felul de vrabiute, strigaturi, cantaturi de pian, vioara, coruri, atunci cand incep a trimite sunete clar-obsure din vreo geanta sau vreun buzunar, indiferent de imprejurari. Deranjeaza, autobuz, metrou, strada, incaperi, birouri, peste tot suna. Lasa, nu mai sune.
Si hopaa, da un semn de viata. Raspund, dupa cinci vorbe de-nceput, na ca piuie, se aude un ton. O fi fost la metrou, sun, casuta vocala. Inchid. Suna...se termina bateria, aha. Intreb ceva, nu apuc raspuns. Suna iarasi, nici nu apuc sa raspund iar suntetul de inima pe stop vazuta ca linie pe un ecran apare iarasi. Ma las pagubasa. Sun mai pe seara, sau deloc.
Dar, iaca ajungem iarasi la frustrari. Sa vedem, recapitularea zilei...trezit prea nevreme (minus), descurcat planul (plus), pierdut vremea (minus), facut si ceva util (un plus). Scris aici (plus), scris haotic (minus), neterminat corvoade zilnice (minus), nestabilirea pentru ce va fi maine (minus), speranta ca poate va veni sfarsitul lumii si toate cele vor disparea (plus), zarva din ganduri (minus)...

Care noi?

Patanie, in autobuz, ieri, intr-o imprejurare usor stanjenitoare pentru mine, s-a petrecut un lucru, spre marea mea surprindere, cu sens pozitiv.

In timpul de o jumatate de ora petrecut pe un scaun intors directiei de mers, drum de o statie jumatate, alaturi de o persoana draga ce a creat (sau cu care eu am creat) o situatie cat se poate de anapoda, am avut ocazia sa observ un comportament surprinzator: in partea randurilor de scaune opuse, un om al strazii urcat de la o statie oarecare a inceput sa priveasca. Eu, fiind langa geam, persoana ce ma insotea fiind alaturi, mai aproape de homless-ul zambaret, aveam ocazia sa ma uit in voie. Ganduri de genul "poate se repede asta la gatul meu acum", sau "cine stie ce si-o imagina de rade asa, incontinuu" imi creasera deja o imagine de om suspect, instabil si periculos. Exact de ce aveam nevoie, constiinta incepuse sa ma mustre, nu-mi pot permite sa pun etichete, nici sa gandesc raul despre oameni, mai ales cand nu-i cunosc. Mergand cu ideea asta tot inainte, ma proptesc la primul pas de instincul de supravietuire , trec peste cenzura gandului urat si o iau pe aratura imaginandu-mi diverse legate de bietul om...care, in continuare, ne privea binevoitor si tulbure.

Data fiind situatia, statiile interminabile, invartitul rotilor pe loc, persoana de alaturi ce ma distragea, am facut singura alegere cat de cat normala. Sa tac din gura si sa nu ma mai uit de parca as fi urmarit un detinut fara catuse. Culmea, cel de alaturi nu observase nimic, privea la mine, "nu la toti necunoscutii" (...hmm, adica eu privesc la toti necunoscutii, asta spui? dar cum nu-s nici soacra si nici cu mere padurete nu m-am infruptat, mi-am tinut bine replica si am zambit frumos de, "ai dreptate").
Intr-un final, ajunsi in o statie mare, homless-ul se ridica, sa coboare...si spune, de parca-ar fi fost beat, "sa fiti fericiti". Am facut ochii mari..sa fim fericiti...cine, noi, care "fim"? si cine spune, tu? adica tu nu te-ai holbat de psihopat, ci de drag? Ocupantul scaunului alaturat a ignorat in totalitate urarea, a crezut ca omul vrea sa cerseasca, eu am zambit...i-am explicat ce-a spus. Omul, vazand ca-i acord importanta a continuat cu ceva urari...n-am retinut, eram prea mirata, intelegand ce se petrece; voiam sa si coboare, totusi, mi-era teama, el ramasese pe scara...am intors privirea, cel de alaturi i-a multumit. Dupa ce a coborat iar usile autobuzului s-au inchis, ne-a facut semn cu mana "la revedere", i-am raspuns.

...insotitorul meu a ramas la fel, impresionat, l-a uimit ceva de bine. Am spus ca nebunii sunt si blanzi, am spus cu mirare si drag. M-a contrazis sever, nu-i nebun. Eu ma simteam inamicul, acum.

ciorna

Duminica, 9 noiembrie 2008. Acum, ca am scris data, realizez ca-i absolut inutila, urme exacte ale timpului gasim oriunde. Totusi, nu; m-am inselat, inutila nu-i. Imi place sa notez data, imi aduce aminte de anii de scoala, ofera iluzia unei ordinii, am nevoie de ordine acum.
Prima postare, s-ar cuveni sa ma prezint...

Duminica, 9 noiembrie 2008
Ammalia, nume ales in functie de reprezentanta sa, o femeie demna de respect, diferita de mine.
hmm...
Pare-se ca nu reusesc a crea o prima pagina corenta si frumos aranjata. Ma incurc in setari, nici n-am stat sa le verific, ce-i drept; am deschis blogul, iar acum evit sa scriu ce-mi joaca axonii, de fapt, chiar incep sa ma-ndoiesc de cele ce abia asteptau sa se insire undeva intr-un anonimat liber. Simpatica si puerila dilema.
Sa revin, din cate se pare, prima insemnare va consta dintr-o ciorna. Mai tarziu o voi mototoli si o voi arunca pe langa cosul cu hartii, ca reciclam. Si-mi voi inchipui ca-i un scris caligrafic pe o hartie manual fabricata, bine coapta la microunde si o voi privi cu drag, ca un simbol al unei prostii, mult timp, asezata frumos pe langa cos. Ca deh, femeie moderna, dar tot pastrez o droie de nimicuri cu semnificatii; asta este, poate-o fi sa ne schimbam la un moment dat, sau poate nu.
Pe masura ce sriu imi dau seama de falsul mai mult sau mai putin constient al formei insemnarii, imi va lua ceva timp sa ma invat iarasi a scrie cu atentie, nu numai pentru mine...
...om vedea...mergem cu ce ni se da.
Recitind, m-am prins cu minciuna, "ma incurc in setari". Nu, de fapt, ma incurc in temeri, sabloane, ganduri ascunse de lume si de mine.